Există o vorbă comună în aproape toate popoarele. E nevoie de un sat să crești un copil. Metaforic vorbind, asta înseamnă un singur lucru: copilul are nevoie de iubire, de hrană, de atenție în permanență.
De aceea tot satul ajută părinții.
Un copil are nevoie de căldură.
Are nevoie de atenție.
Iar atunci când nu primesc căldură și atenție, va face tot posibilul pentru a le atrage.
Și dacă tot nu va primi, atunci se va mulțumi cu orice formă de atenție.
Orice va fi bun, fie că va fi vorba despre atenție negativă.
Iubirea și atenția sunt nevoi firești a copiilor. Copiii nu știu cum să ceară, uneori nu știu nici măcar că trebuie să ceară sau ce anume să ceară. Ei știu doar că au nevoie de iubire și atenție să trăiască, să crească și să dezvolte.
Copiilor le luăm din mână telefoanele și tabletele, și nu le înlocuim cu altceva. Spatele blocului nu mai zumzăie de glasuri de copii.
Satul dispare, casele, deși sunt tot mai multe și mai înghesuite, sunt cu atât mai îndepărtate.
Oamenii nu mai acceptă copiii în restaurant, pe plajă, în magazine.
Cum să educăm copiii în contexte sociale dacă nu îi expunem la contextele sociale?
